In slujba unui singur EU

Sunt oameni care se cauta o viata si-apoi se pierd intr-o singura zi.. Totul are un sfarsit. Un sfarsit pe care din pacate, uneori, nu-l putem alege, pe care nici macar nu-l putem intui. Sentimentul ala ca esti atat de fericit incat nu stii ce treaba mai ai pe planeta chiar NU exista. Cel putin la concluzia asta am ajuns eu, impinsa de unele circumstante destul de evidente as putea spune.Daca dezamagirea s-ar clasifica intr-un dosar etichetat ca si sentiment, as fi fost profund recunoscatoare sa ma fi ocolit din mers toata treaba asta. Atunci cand depinzi de cineva din punct de vedere sentimental, nu cred ca exista vreo solutie sa impiedici urmarile. Atata timp cat existi sentimental numai prin EL, ce solutii mai ai?..Niciuna.

Femeile moderne isi dezvolta credinte. Unele in pantofi, altele in ceaiuri si vitamine. Eu am ramas cu un Dumnezeu mitic caruia nu i-am ascuns nicio secunda nimic. Mi-am imbratisat suferinta si am transformat-o in ruga, azi, maine si-n fiecare zi. Astazi a fost singura zi in care m-am indoit de existenta unui Dumnezeu.. un Dumnezeu care m-a lasat sa ma scald in neputina si frica si care mi-a abandonat cauza. Un Dumnezeu care poate mi-a abandonat iubirea, pe care nu a indrumat-o, numai a inzecit-o, a insutit-o pentru acea persoana si care-mi atarna greu de gat.Dragostea mea pentru EL e strigata in fiecare seara inainte de culcare, in fiecare dimineata si prin fiecare por al pielii mele. As putea spune ca traiesc prin EL, daca nu cumva e prea mult.  Dumnezeul meu azi a uitat de mine.. ma simt abandonata emotional de toti, definitiv si iremediabil.

Am renuntat la credintele mele incepand de azi in favoarea sa mai exist ca om in deplinatatea facultatilor mintale. Nu stiu ce ma doare mai tare si daca as putea sa exprim vreo durere fizica sau psihica prin cuvinte sau sa perfectionez o arta a duplicitatii spiritului meu. Nu stiu daca am iubit vreodata in adevaratul sens al cuvantului, e prematur sa ma pronunt, nu pot decat sa sustin ca m-am imbolnavit absurd de un om, un om care m-a iubit atat de profund, incat fericirea mea reflecta strict prezenta lui. Am remuscari pentru zilele alea, am remuscari pentru noptile si diminetile care ma prindeau plangand in baie, pe jos, prin pat, de dorul lui. Azi cand nu stiu ce mai am, nu stiu pentru ce as mai plange. Nu mai am niciun scop, pur si simplu ma simt desprinsa de mine, fara nicio viziune, niciun scop de atins. Mi se face din nou cald, o caldura  ce-mi preseaza respiratia. E deja  a doua oara in seara asta cand mi se face rau.  N-am nevoie decat de liniste. Omul meu frumos ma paraseste incet-incet, iar eu nu stiu cum sa fac sa-l iau dintr-ale lui, sa-i deschid ochii, sa ma vada din nou clar.

Inainte  de El, mai ales, EL, eu nu-mi amintesc sa fi fost.Sa fi trait. Si daca am trait, a fost o viata atat de superficiala, atat de sintetica, fara niciun pic de continut care nu a condus la nimic bun. Omul asta m-a vrut. Pe mine. M-a iubit mai mult decat m-as fi putut iubi eu pe mine insami, m-a protejat si m-a crescut in vecinatatea sufletului sau, fara menajamente, fara sa astepte nimic in schimb, decat dragoste.

Nu am fost niciodata un om cinstit. Nici nu as fi putut fi altfel.. Eram nechibzuita in alegeri, in reactii. M-am grabit. Am mers pe premiza ca va fi aici indiferent pe cate becuri voi calca. Si a fost, indiferent de natura situatiei, m-a strans in brate, lansadu-ma sa ma cuibaresc la pieptul lui. L-am dezamagit in fel si chip, l-am alungat doar ca apoi sa-l chem din nou, si..pentru prima oara am avut senzatia ca traiesc. Am reusit, fara drept de apel, sa-l dezamagesc, sa-l supar cu imbufnarile mele mediocre, drame fara esenta care isi gaseau rezolvarea in pofida incapatanarii mele. Trufia mea atingea cote maxime.

Omul asta nu a incetata niciodata sa ma iubeasca, Poate si de asta plang atat de rau.  Omul asta merita mai mult, omul asta a sacrificat tot, chiar si pe el insusi pentru mine si nu s-a plans niciodata de nimic. Mi-a oferit o iubire a anilor ’20, cu dansuri in doi si romantism pur. Cu lovituri de coate la mesele in familie si duminici linistite in intimitatea casei. Omul asta mi-a oferit totul. Pierdeam sirul zilelor, pierdeam tot, dar ne aveam unul pe altul. AICI. Si ne pierdeam unul in dulceata celuilalt, fara sa constientizam cat de mult avem. Ma toropea aceasta febra, aceasta fierbanteala ce-mi strapungea sufletul ori de cate ori era langa mine. Imi simtea teama si fara sa-mi spuna nimic, ma apuc de mana si mi-o tinea asa ore-ntregi, pana stia ca sunt acolo unde trebuie sa fiu. In siguranta. Omul asta ma cunoaste mai bine decat ma pot cunoaste eu, mi-a vrut intodeauna binele neconditionat; m-ar mustra ingrozitor sa ma vada tavalita pangand..de mila cui?! Nu m-am simtit niciodata mai epuizata ca acum, mai vulnerabila si mai singura.

Astazi pana nici eu nu stiu cine mai sunt si cum as putea sa-l intorc din drum sa am puterea sa-l mai intreb daca am siguranta zilei de maine, daca maine ma voi trezi tot langa el, tot aici, tot sub cearceafurile noastre moi.  Mi-e groaza sa stiu ca dragostea asta mare a lui, care s-a revarsat asupra mea rauri-rauri, intr-o zi s-ar putea opri si daca ziua aia ar fi maine sau poate chiar azi.. eu ce rost mai am?

Daca sunt fericita?! Fericirea mea are 1.84 m, ochii verzi si un zambet viu. Fericirea asta imi inunda sufletul, ma toropeste, ma sufoca.Fericirea asta m-a facut sa o iubesc mai mult decat viata in sine. Sunt sleita de puteri, terminata fizic si psihic. Ma intreb de cate momente de fericire imi mai este dat sa traiesc.

Imi simt sufletul gol, rascolit ca dupa bombardament. Nu-mi doresc decat sa-mi traiesc fericirea mea. Indiferent cat m-as zbate, asa ramane, cel putin pentru moment si nu ma incumet sa avansez sau sa bat in retragere in vreun fel.Raman verticala, fixata pe problema si astept. Ce astept?!  Mi-as dori ca nimeni sa nu-si piarda speranta in seara asta, si as vrea sa stim ca oricand, in orice moment dar mai ales atunci cand aproape ca deja ai renuntat…oricand, si orice situatie, se poate intoarce in favoarea ta..