Adapost

Ziua mea debuteaza, aproape intotdeauna, cu putin OneRepublic si un caffe latte. Nu sunt de fel o persoana matinala, dar prin prisma job-ului, se impune sa-mi iau de la gura acele “inca cinci minute” cu care imi chinuiam somnul in copilarie.

Azi, nu mai alerg dupa reducerile chinuitoare candva pentru mine si bugetul meu, nu ma mai perind prin cluburi obscure si baruri, acolo unde m-am refugiat de multe ori in ultimii ani, de disperare, in valuri de alcool, care scoteau din mine ceea ce nici nu stiam ca exista, in speranta de a ma identifica eu pe mine, ca om..si n-am izbavit. Sunt atatea cai sa te pierzi pe tine, iar eu le-am incercat aproape pe toate cu o indolenta cu care nu te poti mandri si de care se vorbeste numai cu mana la gura.

Imbatranesc timid si asta nu o spun eu, o zic firele carunte care-mi saluta cordial crestetul si ma indeamna sistematica sa acopar oglinda, de parca as vedea in fata ochilor un mort. Da, imi e frica de tot procesul asta, sa ma adaptez, sa fiu martora cum fortele mi se subrezesc, iar eu, in ciuda unei incapatanari feroce, sa apas butonul de panica si sa pun stop.

Sunt multe lucruri pe care nu le putem controla in lumea asta, iar eu sunt inca in proces de invatare, pana unde ma intind sa imi ajunga plapuma; in diverse situatii, inca imi uit picioarele pe afara si pe cuvant, este tare frig..

Prefer sa cred ca odata cu trecerea timpului, nu am acumulat decat o culoare ciudata a parului si niste riduri de expresie schimonosite. Greutatea, slava Domnului, este constanta, nu stiu daca metabolismul meu este atat de grozav sau consumul meu de energie, stres si alte caramele a trasat cumva imaginar o limita, sa raman credincioasa si hainelor din perioada liceului.

De fapt, eu sunt un om grozav. Grozav de haotic, care nu se caleste nici dupa ce se loveste tare cu capul de pragul de sus. Asa am ajuns aici, tin bine minte, pe memorie inca ma pot baza, chit ca imi este cel mai mare inamic in noptile albe.

Azi, dincolo de OneRepublic  si Queen si ce altceva mai am prin playlist, dincolo de caffe latte si rochia mea de un verde pal, de ma incadreaza cu gratie in randul albinosilor, am un nod in gat; si daca ar fi fost undeva pe spate, as fi dat vina pe nasturele rochiei, dar in conditiile astea, nodul meu este urcat paralel si stiu doar cand o sa coboare in stomac, ca sa se transforme ca o larva intr-un fluture.

Ma intreb cand o sa mai am parte de fluturi, pentru ca intreg roiul este la tine, dragul meu. Da, chiar si dupa atata timp, chiar daca ti se pare a fi o toana de-a mea, care pana maine dimineata o sa treaca, fix cum se sting luminile pe bulevard odata cu primele crampei de lumina, ce se sparg violent si anuleaza orice firimitura din noaptea ce tocmai a trecut. Eu colectez. Eu strang. Eu acumulez. Eu tin in mine si aparent, aici nu am castigat. Nu am stiut sa exploatez, din dorinta mea de a te inlocui. Si am facut-o, da, cu atata repeziciune si atat de senina, incat primul meu strigat, cand am constientizat ca te-am pierdut, a fost abia dupa doua luni.

Un strigat atat de frumos, de dulce si inecat in plans, pe care am stiut sa il imbrac doar cu mandrie si tot nu te-am cautat. Nu. Nici macar atunci, cand am constientizat. Am fost prea mandra, prea triumfatoare sa-mi inghit greselile, sa ma zvarcolesc sub ochii tai, asa ca am ales calea sinuoasa si pentru mine, atunci, calea lesnicioasa: sa te inlocuiesc, caci, de ce nu, are balta peste-iar eu am crezut cu tarie in vorba asta. Am facut-o deviza mea si m-am inaltat cu capul inainte spre dezastrul meu, pe care abia acum sunt capabila sa il diger si sa il proiectez aici, in adapostul meu, regasit dupa trei ani de fuga nebuna.

Si intr-un mod ironic, imi este bine sau am ajuns atat de departe incat masochismul reprezinta pentru mine o stare de confort, de care m-am legat in speranta de a-mi fi realmente bine. Si cum sunt eu? Ei, este prematur sa ti-o spun. Probabil, te-ai infricosa la gandul cate lucruri nutresc in mine, cate idei fantasmagorice demne de secolul XII, nicidecum de prezent, salasluiesc in mine.

Ma cufund si mai tare in scaun si mai sorb putin din cafea si-mi spun in mintea mea, de parca mi-as dori sa fi spus chiar tu “nu ofta” si-mi redresez rapid pozitia si imi pun in gand sa scriu, sa sterg si iar sa notez, cu teama ca va dura o vesnicie pana o sa ajungi sa crezi si sa ̶m̶a̶ ̶vezi.